Un suflet omorat.

..Simt ca ma sufoc aici, cu tot praful asta deasupra mea.
Dar nu, trebuie sa mi continui drumul chiar daca am obosit. trebuie sa fac tot ce trebuie facut chiar daca simt ca nu mai pot, pe zi ce trece. Nu am voie in
schimb sa dezamagesc parerea celorlalti despre mine, dar cum ramane cu ceea ce numesc visul meu, cu..ceea ce mi se ascunde in suflet? Trista concluzie
este ca trebuie sa ma comformez unei realitati create de ei, ceilalti, cel putin pentru moment; un moment mai indelungat, ce i drept.. Oare ei chiar au uitat sa se
bucure pur si simplu de lucruri, sa se poarte frumos cu cei din jur si sa ii trateze ca pe niste fiintze umane care au dreptul la aceeasi fericire? dar ce i nedrept se pastreaza astfel, pentru moment; un moment permanent, tin sa precizez in mod deosebit.
Si nu, nimeni nu iubeste pe nimeni cu adevarat, pentru ca nu cunoaste un alt sentiment in afara de iubirea de sine. Sau, cred ca naivitatea ma pacaleste inca
o data: ei mai cunosc si egoismul, acompaniat de rautatea cu care spulbera orice iluzie celor ce le sunt diferiti. Oamenilor nu le pasa in general, pentru ca
sunt stapaniti in totalitate de o specifica stare nepasatoare si nesimtita.. de ce sa nu spun lucrilor pe nume? :)
Caci asta suntem noi: ingeri cu aripi rupte si cu sufletele amortite de frig, care se roaga speriati pentru cateva picaturi de ploaie, ce ar mai putea acoperi putin
din praful vietii.