Cat mai dureaza? Probabil tot atat.

''Si ia spune-mi tu mie, explica-mi te rog.. unde ziceai ca se duc lucrurile care dispar? Unde ajung ele cand pleaca grabite cu parti din suflete singure, fara sa se uite in urma?''
Cu un par valvoi asprit de excesul de fixativ mirosind a bomboane dulci, domnisoara privrea in gol la o oglinga de-acuma sparta, insirata pe podeaua umeda. Praful zacea peste tot si i s-a racit cafeaua, atat de mult timp a trecut de cand a varsat-o mecanic in ceasca.. Sa fi trecut o ora? Sa fi trecut o zi? Cu bateria de la telefonul mobil descarcata, s-a refugiat muta in camera ei, sub draperiile de un albastru inchis inabusitor.. Ca era zi sau noapte, ca plangea tare sau ca adormea suspinand usor, ca era miezul noptii sau ca deja rasaritul Soarelui, se pare ca nu mai avea importanta. Unde pe drum s-a pierdut si cine o fi fost persoana care a insotit-o pana in acel punct? Se pare ca uneori isi arunca neglijent peste trup cateva materiale si fuge pe scari in nebunia noptii cu muzica stridenta in surdina, oameni straini pana si de ei insasi, pianul acoperit din fata pietei si cel care il manevreaza cu o pricepere de amtor.. Mai departe: incepe ploaia, se grabeste sa coboare din nou trepte nesfarsite de pasi. Metrou. Asa, macar aici se simte ca acasa, ca in sufletul ei amortit. Stiai ca metroul e ca un om normal (omul normal este asemenea unui artist neinteles, indiferent de natura artei sale)? Si din punctul meu de vedere, un om normal arata exact ca ea, ca Domnisoara, prezentau cam aceleasi simptome. Revenind la partea cu metroul, spun ca oamenii in suferinta sunt astfel pentru ca trec prin locuri ca si metrourile prin statii, fara sa se uite-n urma sau fara sa-si permita sa simta altceva decat indiferenta atunci cand trebuie sa permita coborarea ''calatorilor''. Si continua sa mearga.. Cand a iesit la suprafata, era Toamna iar si frunzele-i loveau pielea palida de pe chip. Cate anotimpuri au vizitat, la rand, locul de sub picioarele sale prea subtiri, obosite? De tot atatea ori si-a uitat uitat, rascolind prin gunoaie vesnice, sufletul peste tot..

Fara de sens'

In raport cu sufletul meu tu esti Tu, doar tu ramai TU si eu sunt la fel ca la inceput.. Visez in prostie, astept in liniste si te chem in gand. Tu imi raspunzi stand nemiscat, poate doar o privire-ti scapa frustrata, pe ici-colo.. Te miri si tu, ma mir si eu cu tine in fata unui sentiment frumos ce nu simte lipsa cuvintelor.. Acum il accept ca atare, nu mai caut explicatiile pe care ai refuzat sa le dai. Asa erai tu, asa am devenit si eu. Cateodata, ma bucur de tine in singuratate si e o placere pe care refuz sa mi-o refuz.. Daca dauneaza grav sanatatii sau mai bine spus sanatatii altora, regret sincer, insa cuvintele-mi raman aceleasi si tot pe tine simt ca te iubesc.. Se poate sa pierd ceva, se poate sa nu castig nimic altceva, dar vreau sa-mi pastrez sufletul pentru noi..

Stiai?

Pentru mine, imaginile din trecut proiectate in prezent nu prezinta absolut nici un viitor. Insa intamplarile din prezent pot avea un viitor promitator. Astfel, peste ceva ani ne vom putea aminti de un trecut placut care la timpul respectiv ne-a atins scopul.
Nu stiu ce simti tu, dar eu stiu ca inca mai am timp sa ma las in bataia vantului. Pentru ca Toamna se apropie de mine cu frunzele ei si abia astept sa o imbratisez!

Liber profesionist.

Poate suna ciudat, dar astazi simt ca ma comport ca un metrou care urmand cursul sinelor trece singur prin multe statii si ia persoane care apoi coboara ca sa permita urcarea altora. Uneori calatoreste cu vagoanele pline, alteori cu vagoanele goale. Metroul trebuie sa faca asta zilnic, fara sa se simta afectat. Dar e frumos, nu? Asatfel ''pot vizita'' locuri multe, nenumarate chiar, fara sa fiu obligata sa raman prea mult. Singura, vin si plec cand vreau, unde, de unde si cu cine vreau, ghidata de mintea mea influentata sau nu de alte minti. Oare e bine si asa?